- Salut, cmf? :*
- Salut, nimic, tu? :*
- La fel)

Conversatie de trei replici, conversatie care inainte trecea de miezul noptii, si care nu stia limitele in timp.
Uitam. Cautam. Inlocuim. Schimbam. Amintim. Uitam.
Si de ce totul e pina la un timp, si acel lant care era din ce in ce mai lung si mai trainic, intr-o zi, doua, se rupe? E vinovat timpul, sau totusi omul?
Omul? Da, cred ca omul. Pentru ca el e asa facut, sau construit, sau creat, sau nu mai stiu cum, sa se schimbe, sau sa se modifice. De parca as vorbi de vreun gadget, care permanent e in schimbare, care permanent i se modifica ceva pentru a fi mai bun, dar omul cind se schimba, e mereu spre bine, oare? Ciudat.
Daca nu scriu, nu sun, nu inseamna ca nu imi amintesc, nu mii dor, inseamna ca ceva din mine imi spune sa nu o fac pentru ca nu e nevoie, si daca  nu ascult acea voce, imi dau seama ca ea are dreptate...si deja incep sa ma impac cu ideea ca chiar nu e nevoie. Nu e nevoie din cauza ca acel mesaj scurt si sec, scris doar pentru a fi "amabil" e mai detestabil decit acea voce.
Si daca omul ar fi altceva/altcineva, el va fi nu un anotimp, ci toate.
Iarna. Primavara. Vara. Toamna.
Liniste.  Ginduri. Melancolie. Zile. Nopti. Muzica. Seriale. Tacere. Aer.

Nu am inspiratie, ca sa te denumesc..

  Am dat la o parte tema de la geografie care trebuia sa o fac inca de saptamina trecuta si am inceput sa citesc un blog, care mi-a dezvelit si muza care in ultimul timp a inghetat, cred ca de la timpul de afara. sau de la mine. ^^
  Deja de ceva timp ma gindesc ca sunt sa o lenesa, care vrea sa doarma si sa minince, care sa nu aiba griji de alte lucruri, dar visul meu de a dormi mult si a minca la fel de mult, se prabuseste cind dimineata mama ma trezeste la scoala si eu ii spun ca mai stau 5 minute, 5 minute care se transforma in vreo 10.
  Timpul trecea tot asa de repede si inainte, sau el  acum trece asa de repede ca cica vine sfirsitul lumii? Realizez ca nu am timp de nimic, spun ca ma odihnesc 10 minute si ele se transforma in vreo 2 ore, si tot asa in fiecare zi. Obligatii, dorinte, visuri, si tot asa in fiecare zi gindul meu se duce la ziua in care eu voi evada din universul care ma inconjoara de 15 ani. Da, vreau sa plec, nu numai din cauza ca vreau viitor mai bun, dar din cauza ca m-am saturat sa vad aceeasi oamenii falsi in jur, acele glasuri la care creierul meu se stringe intr-un ghemotoc cind le aude, de locurile care imi provoaca voma cind trec pe linga ele. Da, inteleg sunt oameni "patriotici" care spun ca niciodata nu o sa-si paraseasca tara. Serios? Chiar vrei sa mori  fara sa aflii altceva? Sunt sigura ca ne putem indragosti nu numai de oameni, dar si de lucruri, locuri, tari, orase. Si eu as prefera ca mai bine la mine dragostea sa curga din urechi, nu din cauza unei persoane, dar din cauza unei lumi noi.
  Afara nu e chiar primavara, si poate nici noi nu ne-am trezit complet din hibernare? Afara ploua, si eu chiar nici nu ma grabesc sa ajung acasa, vezi oameni care fug stind sub umbrele, nu cumva sa -i ude putin ploaia. Azi cu mama venind acasa, a inceput sa ploaie, si eu ii spun ei " Mama stii de ce eu sunt asa de inalta? Pentru ca eu cind eram mica, mai ales vara, mereu alergam prin ploaie"
  Poate se va incalzi, si dorinta mea de a nu lenevi, s-ar schimba, dar oricum eu la moment vreau ca din capul meu sa dispara toate obligatiile, si toate nevoile, si eu sa adorm incetisor...

Si totusi, destinul il scrim noi, sau el

deja e scris? Cu totii avem dorinte si visuri pe care dorim sa le indeplinim, si posibil ca atunci cind ne dorim ceva cu adevarat tot universul contribuie in favoarea nostra, dar daca asta nu e adevarat?  Daca totul deja e scris, si totul deja e planuit, fiecare actiune a noastra, fiecare secunda a vietii? Uneori poate chiar speram la ceva ce nu poate  fi adevarat, dar ceva in adincul sufletului ne face sa mai avem citeva picaturi de speranta, chiar daca o parte din noi crede ca totul e in zadar.
Si oricum, e greu sa raspunzi la prima intrebare. De exemplu, cu totii asteptam "marea iubire" (suna banal), asteptam persoana care sa ne inteleaga, sa ne daruiasca caldura sufleteasca si sa ne faca fericiti, si spunem ca pentru noi este cineva, doar ca el inca nu a aparut in viata noastra, in acesta situatie suntem convinsi ca ne e scris ca cineva o sa fie al nostru, mai devreme sau mai tirziu, dar gasim si multe exemple cind credem contrariul. In fine, trebuie sa credem ca visurile noastre pot deveni realitate, evident daca muncim la asta, trebuie sa credem ca vor fi zile mult mai bine decit a fost cea de astazi, trebuie sa luam cite ceva din orice, trebuie sa credem ca destinul a fost scris, dar totodata ca si noi il scriem.
Mereu putem sa ne intoarcem cine am fost, dar trebuie sa descoperim pe altcineva din noi, trebuie sa ne traim "Legenda Personala" asa cum dorim, pentru ca ea va ramine poate o legenda pentru care nimeni nu isi va irosi timpul vorbind despre ea, sau poate ceva cu care cineva se va mindri.

Prezent!

Iti imaginezi sa afli ca tu intr-un moment n-ai mai exista? Ce ar fi daca te-ai imbolnavi, si ai stii ca cu zilele tu devii mai slab? Asta ar insemna ca toate visele tale, toate sperantele tale nu ar mai exista. Ai trai cu frica ca intr-un moment poate sa ti se intimple ceva, dar tu doresti atitea lucruri sa faci.  Ar fi prea banal si prea imposibil sa crezi in asa ceva, dar totusi asta e. Nu stim viitorul, cunoastem doar trecutul si prezentul. Trecutul care a fost poate bun sau rau, si prezentul care poate nu-i perfect, dar vrei ca viitorul sa fie cel mai cel mai, ca tu in viitor sa atingi idealul. Dar poate viitor nici nu va mai fi. Sa treci prin cap toate amintirile vietii tale, ai putea vedea ca totusi esti fericit, pentru ca des ai trait prezentul. Prezentul cred ca e cel care ne face fericiti, pentru ca cu el traim. Datorita lui avem ce avem.
   Daca am trai cu toti prezentul lumea ar fi mai buna? Posibil, evident ca trebuie sa ne gindim la ceea ce facem. Ar trebuii sa traim prezentul, ca miine ar putea sa nu mai fie. Trebuie sa fim asa cum  noi dorim, si sa ne fie indiferent de ce spun altii, trebuie sa facem lucruri ciudate, care ne vor face fericiti, trebuie sa fim puternici in suflet, nu doar sa aratam asta. Trebuie sa incercam sa traim ziua de azi, asa  cum ar fi ultima, pentru ca ziua mai buna la care speram zi de zi, ar putea disparea. Zimbiti si staruiti-va sa fiti fericit cu adevarat!

Hai sa fim mai buni!

  Si totusi, fiecare duce lipsa de ceva ce tine de suflet, chiar daca nimeni nu arata asta. Toti arata ca ei sunt fericiti cu niste zimbeste false in realitate, si cu niste semne care cica ne arata dispozitia pe net. Ar fi prea greu sa spunem cuiva ceea ce ne dorim, sau ceea ce simti, ca ne este rau, ca avem nevoie de acel ceva care sa ne faca fericiti, dar noi alegem calea cea mai usoara spunind ca suntem bine, un raspuns atit de scurt si sec, "incit chiar ne cuprinde toate sentimentele noastre la un loc".  Si de ce alegem cea mai usoara cale? Pentru ca nimanui nu-i pasa de probleme noastre, toti cred ca le au deajuns pe ale lor.  Asta e prea stupid si e prea egoist.
  Ok, ai un scop anume si un vis al tau, mergi la el indiferent ce obstacole ai in jur, si te gindesti numai la acel vis, la acel cisting de acolo de sus, fara sa iti pese de altcineva, crezi ca la urma vei fi atit de fericit, vei fi atit de implinit? Da, ai ajuns la visul tau, dar pe cine ai alaturi? A da, uitasem, ai ceea ce ai vrut alaturi, cistigul.
  Ar fi bine ca in fiecare zi sa daruim zimbete, caldura, fericire, intelepciune, libertate, sa daruim aceste cadouri sufletesti tuturor, chiar daca tu nu ne simti cel mai perfect, sau daca tu ai parte de toate acestea, nu fi egoist, imparte la toti.
  Zi de zi, vom merge spre scopul dorit, dar daca vom fi  buni in fiecare zi, vom creste nu numai fizic, dar si moral, si cred ca e mai bine cind sufletul are ceea ce ii trebuie, atunci cind inima ta e cu adevarat fericita si parca vrea sa sara din piept. Zimbiti atunci cind plingeti, zimbiti atunci cind cadeti, zimbiti cind sunteti ingindurat, zimbiti cind sunteti bucuroi, zimbiti pentru ca acest mic gest poate face pe altii fericiti, si chiar pe voi insiva ca poate face cei mai impliniti.

A day!

Am asa o pofta mare sa scriu, dar habar nu am ce anume sa abordez. Dar pentru ca azi mergind pe drum singura, nu prea multi oamenii in jur, doar masini pe strada care se miscau ca furnicile, ma uitam la orasul "iubit".
   Azi asa o zi ploioasa, parca si trista, dar a fost speciala, demult nu am avut asa zile. Iesind de la repetitii, trebuia sa ma duc de la Buiucani pina in Centru, nu e asa mult, si cu troleul cam plictisitor, atunci m-am dus pe jos, simteam nevoie sa merg singura.
   Era ora 14 si ceva, dar parca era dimineata. Frig, liniste. Mergind incet fara sa vreau observam fiecare lucru, toate cladirile pe jumatate construite, toate casele vechi de prin sec. 20, care le ador, pentru ca au o asa arhitectura, drumurile stricate, gheretele urite, cu diferite anunturi stupide pe ele. Ceva obisnuit pentru Chisinau. Nu vreau sa critic orasul, pentru ca chiar avem un oras frumos, chiar extraordinar, dar pur si simplu nimeni nu are grija de el, pentru a fi un oras prosper. Trecind pe linga vila preferata (Vila care a apartinut lui V. Iorga in sec. 20). E preferata pentru ca are o culare atit de placuta, si arhitectura e atit de minunata. As vrea odata sa intru ea, dar stiu ca nu e posibil. Avem un oras totusi minunat, dar...
   Asteptind o prietena in parc, am vazut fete fericite, care chiar zimbeau, pentru ca posibil era cea mai fericita zi din viata lor, erau tinerii casatoritii. Poze, saruturi, imbratisari, dragut. Atunci ma gindeam: "in ziua asta ei sunt asa fericiti, trece putin timp si incep certurile, si spun: "gata eu nu mai vreau sa fiu cu tine"", ceva obisnuit pentru tinerii casatoriti in ziua de azi.
  Hulubasii care zburau in cercuri, atit de liberi... Oameni care distrugeau linistea din jur, oricum frumos. Dupa ce am baut un ceai cu Anita <3, ne-am primblat mult mult, am mers pina la un capat de centru si inapoi, demult vroiam sa ies cu ea, si sa vorbim. Pina am ajuns acasa, se inoptase deja. Ma uitam la locurile care mai demult erau pline de oamenii, acum sunt cam pustii, poate ca e iarna? Posibil, de aceea vreau sa vina primavara, dar primavara cea cu soare, cu flori, cu verdeata, cu pasarii, vreau caldura!
  Postarea asta e asa haotica :D , nimic concret, dar am scris pentru aveam nevoie. :)
P.S. De ce poza asta? Pentru ca poza se combina cu ziua.

Courage!

   Demult nu am mai scris nimic, posibil din lipsa de timp sau din lipsa de inspiratie. Acum chiar daca am teme de facut, totusi le las si scriu aici pentru ca vreau asta mai mult decit sa invat lucruri care in viata nu o sa ma ajute deloc.
   In ultimul timp in capul meu se invirte cuvintul asta "curaj", ok, e mai mult un sentiment sau un simt, nu prea un simplu cuvint. Curajul e cel care ne impinge sa facem cele mai banale lucruri, e cel care uneori ne face fericiti, alteori mai putin. Sa analizam fiecare zi, vom vedea ca mereu sunt momente in care noi nu avem curajul sa spunem ce dorim, sau sa facem ceea ce ne dorim cu adevarat. DE CE?
   Un motiv care ne retine cred ca ar fi buna educatie primita de mici, un alt motiv frica, si anume frica ca ce o sa gindeasca altii si ce o sa spuna despre mine, asta in majoritatea cazurilor. De exemplu eu as vrea sa le spun citeva cuvinte unor profesori, dar stiu ca o sa-mi para rau, dar vine 31 mai poate atunci voi avea curaj :D.
   Nu avem curaj sa spunem ceea ce simtim cu adevarat, nu putem sa-i spunem cuiva " imi place de tine", (asta e cazul care il intilnesc deseori), si aici cred ca e frica de a nu fi refuzati. Nu cred ca ar trebuii sa ne fie teama de asta, nu va fi acea persoana ultima, indiferent de ce va raspunde lumea nu se prabusi. In aceste momente cind suntem refuzati devenim mai puternici, cred. Ok, exista momente in care nu poti spune asta, pentru ca te gindesti ca pot fi unele consecinte, asta evident ca nu e mereu.
   Chiar daca sunt persoane care pe mine ma socot curajoasa, nu sunt eu cea care pot tot, tot traiesc cu o frica atunci cind fac ceva, asta trece. Vreau sa am acea doza de curaj care sa ma faca sa-mi expun parerea  si sa imi fie indiferent de acele consecinte. Tot ce facem, o facem pentru noi, o facem pentru ca asa dorim, asa simtim, si indiferent de ce v-a spune omul de linga tine, tu sa o tii pe a ta! Rare persoane care iti vor binele si vor fi deacord cu parerea ta.
   Trebuie sa fim mai liberi, pentru ca suntem tineri, suntem generatia care poate schimba ceva. Noi suntem noi. Noi nu trebuie sa ne conducem dupa altii, nu trebuie sa ne lasam influentati de altii, trebuie sa avem propriile principii si propriile scopuri pentru care vom avea curajul sa le aparam, sa le dovedim tuturor ca sunt ale noastre si noi mergem spre ele.  Trebuie sa fim acei care au curajul de a se deosebi de toti, nu trebuie sa ne imbracam asa cum e normal. De exemplu umbli iarna in pantaloni scurti, evident ca te diferentiezi, chiar daca altii se uita la tine ciudat, tu te simti comod si ai curaj sa nu fii ca toti.
  Trebuie sa avem curaj sa recunoastem tot. Si ar fi simplu sa incepem sa ne aparam parerile noastre, dar sa nu le ascund, indiferent de ce va spune cineva, tu trebuie sa ii raspunzi cu un zimbet, pentru ca tu ai curaj sa ii zimbesti in fata celui care te critica. Haideti sa fim mai curajosi si sa nu ne fie frica de nimic.